Revenire

                Eram intr-un punct in care vagul era foarte prezent, intr-un punct forte nesigur, neclar,eram intr-un prezent imperfect, nu eram sigura ce avea sa urmeze, eram intr-o asteptare, nu stiam sigur ce asteptam , insa asteptam.
               Incercam sa fac aceasta schimbare,defapt nu era chiar o schimbare,era doar o revenire la ce am fost dinainte sa intru in acea stare,pe care o numesc "Starea Oarba". Am reinceput sa vad, sa simt, sa acord importanta acelor lucruri de care mi-a fost dor.

              Acest proces de vindecare, de cautare a linistii, a pacii, de a lasa suferintele deoparte sau mai bine in a le transforma in ceva benefic, a fost palpitant si dureros in acelasi timp. Inca mai sunt fisuri, dar pe zi ce trece , ele dispar, se estompeaza, asa si trebuie, nu trebuie sa ne intoarcem asupra unor lucruri ce si-au pierdut rostul, eventual printr-o maniera contemplatoare, de evaluare a proprii tale evolutii spre bine.
               Multi au zis si cunosc asta, oamenii sunt trecatori, fiecare dintre noi avem cate o cale, in acest drum intalnim fel si fel de oameni, uneori ne oprim, poposim si parca nu am vrea sa trecem mai departe, insa inevitabil va trebui sa iti continui calea, pentru ca oamenii isi schimba personalitatea, imbatranesc, devin altii si tu la fel, trebuie sa-i lasam in urma si sa ne mentinem linear si constant pe drum,avem atatea de descoperit, de invatat, desi sunt ispite ,trebuie sa le rezistam, sa fim mai pueternici decat ele.
               Desigur, nu zic sa fim niste singuratici, nebagatori in seama cu altii, doar sa avem independenta, fiindca pana la urma totul depinde de noi, sa stii sa te descurci singur , e un dar.
                Trebuie sa pastram amintirile frumoase, pe cele pe urate sa le stergem, sa luam din intamplari doar partile pozitive , asta ne face pe noi oamenii mai buni, in momentele de reflectare, de visare, ne ragasim, ne dam seama ca nu suntem chiar asa de jalnici.
              Sentiment de razbunare?! Desigur ca il am , insa incerc sa il canalizez bine tot pentru mine, razbunarea sa nu fie chiar o razbunare propriu-zisa, doar un sentiment minunat de indeplinire si de a-i arata celui ce te-a facut sa suferi ca esti bine si de ce nu si fericit?!
              Acum cand toate se aduna si ai atatea decizii de luat si tie iti pasa doar de niste nimicuri, de lucruri puerile,inexistente si trecatoare,, clar o ispita gigantica .
              Ce binee , ca ti-ai dat seama ca ceea ce cu adevarat iti doresti este defapt altceva  si ceea ce credeai ca vrei era doar un fum , o adiere a ceea ce te asteapta cu adevarat.
              Hmm... imi place sa cred ca in ciuda tuturor defectelor mele voi reusi sa le infrunt si sa le transform in avantaje, in experiente buna de impartasit cu altii. Imi doresc sa-i pot indruma pe altii.Imi doresc sa-i pot indruma pe altii. Doamne fiecare dintre noi se simte rau, sufera, cade , se ridica, rade , se simte fericit, apoi devine indiferent , in secunda urmatoare nu mai este ceva cu sens, insa avem o putere uriasa , de care nu constientizam, pe care o simtim in momentele de maxima presiune.
              Deobicei am chef sa scriu ceva insa nu am idee ce, trag aer adanc in piept si las sa curga gandurile pe hartie, atunci realizez ca defapt situatia mea este relativ buna, ca intradevar am ceva, ceva de care sa ma agat,las totul sa se desfasoare si mintea mea se elibereaza, se impaca, se izbaveste, devin calma si multumita, simt o umbra de satisfactie perindandu-se in jurul furtunii, acum potolite , apoi ma intreb spre ceea ce pot si trebuie sa fac la momentul de fata, trimitandu-le undeva  in mine acele licariri de vis , de urmare, asteptand rabdatoare ca lucrurile sa-si aiba cursul normal si fara intreruperi, acceptand orice, cu gandul ca "inevitabil va fi bine ".
         

Liniste

               Din nou totul este complet schimbat, actionez fara sa gandesc si ma departez de lucrurile care candva erau cele mai importante pentru mine.
               Simt ca fiecare respiratie ma face mai nebuna, mai distrasa, mai nerationala, totul capata noi intelesuri, care nu sunt sigura daca ma dor sau doar senzatia de nou ma sperie.
               Cateva zile am dormit si am trait intr'un permanent vis, urasc aceste vise lungi, deoarece atunci cand te trezesti , te prabusesti in realitate si caderea e destul de dura, uneori doare atat de tare incat inchizi ochii sperand ca visul va reincepe, insa e doar o alta amagire.Nu este nimic si nimeni care sa poata intelege complet pe altcineva.
               Uneori iti doresti sa fii la un capat de lume, singur, sa tipi, sa urli, pana cand nu mai ai puteri si apoi sa te ghemuiesti pe o culme inalta a unui munte, istovit de puteri , vlaguit, sa respiri usor odihna in timp ce atipesti, apoi sa te trezesti la un miez de noapte, transpirat si infrigurat si in incercarea de a te ridica si de  a realiza ce s'a intample si unde te afli, sa te izbesti cu privirea de cerul perfect senin, sa privesti oceanul de stele si in acea liniste inghetata sa uiti de tot, sa iti cada pleoapele, alunecand usor pe pamantul fierbinte, sa cazi intr'un somn profund, care sa se simta precum o secunda, fara vise, doar o clipa de moarte izbavitoare...
             Dimineata sa te intampine cu o lumina blanda, calduta, ca si cum te'ai renaste sa privesti din nou natura, tot ceea ce te inconjoara, atunci cu siguranta le'ai descoperi, le'ai inventa tuturor noi sensuri, toate ar fi precum sufletul tau, ar fi indestructibil, totul ar fi doar un element cazut din tine in materie.

            Acum sunt in realitate si am fugit pentru cateva momente intr'un spatiu inventat de mintea mea, e dulce visarea, in exces e rea, ispititoare, provoaca dependenta si te arunca din normalitate, provocandu'ti actiuni absurde in fata celorlalti, pentru ca ei traiesc mai real si realitatea ta invadata de visare este diferita de a lor , care este doar o realitate, o realitate a naibii de simpla.
            Din acest conflict al realitatilor noastre diferite se naste suferinta, neintelegerea, neincrederea, nefericirea, asta e motivul pentru care ne ranim fara sa vrem, sa stim..

                                      Visule,reda'mi realitatea!
                                      Realitate, reda'mi fericirea! 

Dragostea si Fericirea - Dialog

 DRAGOSTEA:
Cuprind intelesul a tot ce inseamna fericire
 Si ma las atins de privirea ta,
 Imi alin suferinta, usor, prin durere,
 Te las uitarii si'mi incep judecata...

FERICIREA:
Un murmur nedeslusit, dinspre tine aud,
O mare stralucire a luptei de la care lipsise viata,
In tine are loc un mare zbucium, surd,
Si astfel de agonie in mintea ta se infiinta.

FERICIREA
Lucru ciudat, nu te cunosc, de ce plangi?
Tu faptura admirata, nu te gandi la marginit,
Eu sunt nesfarsitul, indura zvarcolirea, nu trebuie sa te frangi
Asculta spiritele linistite, viata lor consta in infinit.

DRAGOSTEA
Sunt o faptura , care greu ma multumesc,
Sunt o visatoare absorbita de nemarginire,
Ma smulg cu incantare de la tot ce'i omenesc,
Sunt un suflet nestiutor, invata'ma despre fericire...

FERICIREA:
Fericirea e infioratoare si plina de farmec,
O vedem ca pe'o umbra necunoscuta in bezna,
Un fel de zambet tradator plin de cantec,
E ca o licarire de vis pusa pe goana...

DRAGOSTEA:
Ma nasc si mor in fiecare clipa,
In adancul cel mai nepatruns al sufletului,
Ma tem sa spun acest cuvant, e o risipa,
Mi'e frica sa intind mana in fata timpului...

FERICIREA:
Intunericul si lumina se inlantuie,
Te pot vedea in umbra asfintitului.
Nu te grabi, asteapta, e o revolutie,
Nu amesteca amintirea cu gandul sfarsitului.

DRAGOSTEA:
E o nedreptate, m'am nascut in stralucire,
De ce'am uitat amanuntul esential vietii?
Credeam ca nimic nu ma impiedica sa ajung la nemurire,
De ce fericirea mi'a lasat gustul amar al mortii?

FERICIREA:
O, dragoste, egoista fiinta, ma uimesti,
Pentru tine, fericirea este dezinteresarea,
Adesea lasi o raceala cumplita, distrugand vrei sa primesti?
Fii devotata adevarului, daca vrei sa cunosti fericirea.

DRAGOSTEA
Faptul ca m'am urcat, nu ma impiedica sa cad,
Oamenii acestia sunt niste fericiti intunecati,
Trebuie sa'i admiram si sa'i plangem, eu asa vad.
De la iad la cer, de la noapte la zi, ei sunt adevarati.

FERICIREA
Si astefel din mijlocul flacarilor, tu ai gasit libertatea,
Tu dragoste esti extazul unic, restul intreg plange,
Eu ma cufund in marea tacere a cerului, sa alung realitatea,
Intr'un chip infiorator puterea ta ma atrage...

...
S'a intors firesc cu spatele, atata stiu...
Cu aceasta stranie discutie se despartira pentru totdeauna,
Aveam sufletul plin de lumina, nimic nu mai era pustiu,
Abisul acesta in care m'am ascuns , a distrus minciuna..

Zbor de pasari...

             Si totul in sufletul meu capata simplitate, aveam genul acela de dorinta, de'a nu'mi dori nimic. Totul era clar, cu fiecare respiratie ma simteam mai aproape de scopul meu, acela de a fi fericita.
             Nu aveam de ce sa zic lucruri pe care deja le stiam, simteam ca pot bine-dispune pe oricine.
             Eram in drum spre casa, un drum simplu, de scurta durata, in timp ce incercam sa'mi incalzesc mainile inghetate, intrasem intr'un fel de transa, priveam spre fereastra ( eram intr'un maxi-taxi, cu aproximativ 16 locuri, spun aproximativ, pentru ca rareori gasesti un loc liber, azi a fost una din acele zile norocoase), Nu'mi aduc aminte muzica, stiu ca era perfecta in fundal, priveam miscarea lenta a peisajului, acelasi si totusi atat de diferit de fiecare data, era un peisaj de nonculori, doar alb si negru, cerul era gri, totul parea atat de pustiu, de linistit, fara viata, uitasem ca ma aflu intr'un mijloc de transport in comun, ca in jurul meu sunt zeci de fiinte care respira, vorbesc, privesc, ma simteam singura, pluteam in jurul peisajului, era frumos.
             Deodata, privirea mea a fost distrasa de catre un stol de pasari, cred ca erau ciori, erau uimitor de organizate, intr'un triunghi perfect sau un varf de sageata, una dintre ele era mai in fata, cred ca ea era cea care le coordona pe restul. Imi aduc aminte ca se miscau in sincron, atat de lin era zborul lor, atat de calm, de liber, nu pareau sa simta ceva, doar o miscare infinita fara scop, pareau fericite.
             Peisajul isi schimba forma, liniile, se departa iar se apropia, insa pasarile continuau sa zboare, fara sa vreau, am ajuns partasa la jocul lor, imi imaginam ca sunt printre ele, ca si eu sunt fericita, ca am aripi si pot zbura si ca vorbim prin tacere, le simteam aproape, eram intr'o aventura fara sa ne pese de nimeni si de nimic, eram pasari ce infruntam frigul, foamea, setea si vantul sfasietor de rece, insa ceea ce se vedea era doar un simplu zbor, o liniste si o pace cutremurator de sincera, poate asa si trebuie sa fie, desi in sufletul nostru toate sentimentele sunt in dezordine, trebuie sa le adunam si sa le punem la locul lor, inspirandu'le celorlalti armonie si impacare de sine. M'am simtit duioasa, emotionata privind acele pasari inca o data. Am inchis pentru o clipa ochii, in momentul urmator, minunatele creaturi zburatoare disparusera, incercam sa ascund acest moment de pierdere in cer...
         
  Imi simteam mainile fierbinti, "calatoria" mea avea sa ia sfarsit, am parasit starea de reverie, eram impacata, eram pregatita sa infrunt din nou realitatea, aceste cateva minute de visare mi'au dat puterea sa mai rezist inca o zi in  cautarea spre fericire...

Proces de Vindecare

                  Faza 1

    Incercam sa schitez cateva cuvinte, brusc le'am uitat pe toate, imi aduceam aminte franturi din ultimele zile , ma priveam din departare, ce copil eram ,imi priveam chipul, era atat de cald, de zambitor, ochii aproape ca straluceau, imi venea sa plang?!

                     Vedeam prin mine, realizam realitatea de dincolo de chip, dincolo de o aparenta si ma intrebam, unde ma aflu eu? Chipul e in fata mea, gandurile ma inconjurau de peste tot, sentimentele erau mai jos de ganduri, imi vedem franturile plutind in jurul meu, iar eul, centrul meu, il simteam transparent, incerca sa prinda bucatile din mine si sa le uneasca, sa le completeze.

                     Eram epuizata, incercam sa'mi revin, dar cu fiecare incercare, ma simteam si mai obosita, eram obosita sa obosesc, eram terifiata de cat va mai dura, o simteam imensa, aceasta situatie de monotonie continua, de banalitate, de nesfarsita neputinta...

     

                     Faza 2

         Inchideam ochii si zambeam, imi mangaiam tandru pisica lenesa, ahh era perfect ea, perfect frumoasa, perfect pisica.

         Ultimele zile, ce ciudate au fost, au fost mai multe, dar le'am trait pe toate de parca ar fi fost una singura, aceeiasi stare, acelasi ganduri, acelasi intrebari, situatii, probleme, nimic nou, nimic diferit. La un moment dat m'am speriat, nu mai puteam sa vorbesc la propriu, imi simteam cuvintele inchise, blocate, sterse.

         Hahaha!!! Ce comic! Ce comedie e viata asta, ma amuza nespus prostia existentei noastre, atat de inexsistenta, de vaga, lipsita de perspectiva, rareori suntem multumiti si atunci sunt doar iluzii de moment. E amuzant sa pierzi ceva ce nu ai avut niciodata.

         Omul asta, ahh, e atat de previzibil, nimic nu te surprinde, e ilar, chiar daca stii de la inceput cum vor decurge lucrurile, totusi nu incetezi sa ajungi cat mai rapid la final...

         Off.. atat de speriati, atat de distrusi, atat de plictisiti si totusi plini de speranta, atat de neajutorati, atat de penibili, off atat de visatori.

               Faza 3

      Si iata ca a sosit si aceasta zi cand multe lucruri mi se par posibile si cand invat sa ignor din ce in ce mai bine, invat sa nu'mi pese, sunt undeva in lumea mea, evandand din realitatea asta plictisitoare, jucand'ma cu voi, am puterea de a zbura, ma pierd undeva la mijloc, dar nu'mi pasa, e doar asa o fericire, ca am descoperit sa fiu fericita prin mine. Eu sunt singura responsabila de mine si de actiunile mele, sunt tanara, am toate sansele sa imi indeplinesc visele , trebuie sa muncesc, munca este raspunsul tuturor problemelor mele, am gasit un fir de fericire, l'am prins, sper sa nu'l scap, este cel mai important element din lumea mea la momentul actual.

      Yuhuuu! Ce frumoasa e viata, in fiecare dimineata merita sa te trezesti fericit, fiecare clipa trebuie pretuita pana la pateticism!

      Ma bucur de soare, de aerul rece pe care il respir dimineata, de posibilitatea mea de a'mi indeplini toate dorintele, de familia mea, de prietenii mei, de  acest minunat prezent, de fraierul de trecut care oricum nu ma poate influenta, simt ca sunt invincibila, nimic nu ma poate dobora, sunt absolut perfect eu fara sa'mi pese de cei carora nu'mi dau importanta!

       Traiasca egoismul! Traiasca ignoranta! Hai sa fim fericiti ! :)

O plimbare .

                  Era soare, pasii nostri se indreptau agale fara directie, in aer plutea o usoara tacere, era o tacere placuta, smteam ca daca vorbesc o profanez, insa era ceva in felul sau de a se misca,ce ma facea sa vorbesc in continuare, desi gura mea vorbea fara incetare, mintea mea era undeva in indepartare, admirand, contempland zarea , imprejurimile, frumusetea acestor clipe de tinerete inocenta, o armonie coplesitoare se manifesta in sufletul meu, insa gura mea nu putea scoate decat un simplu "off ce ma plictisesc".
                 Nu simteam nevoia sa ma grabesc, sa fac ceva, imi doream doar sa savurez acele clipe pretioase, erau pretioase pentru ca le petreceam alaturi de un necunoscut, cunoscut! E ceva comun si totusi nu!
                 Imi doream sa'i transmit sentimentele mele, insa el era plictisit, de el, de situatie, de aparenta mea plictiseala, ma amuza incercarea sa de a salva un moment deja pierdut, pentru mine totul era firesc, continuu, fara ruptura, eram nemaipomenit de fericita, recunosc, putin dezamagita de nestiinta lui in a trai un moment fara cuvinte, dar era in regula, nu ma asteptam sa fie diferit .
                 Imi placea sa aud o voce noua, o voce sincera, insa acea voce scotea sunete nevrute de ea, simteam asta, era ciudat, ce intamplare, simteam ca amandoi vroiam sa zicem lucruri diferite, dar continuam asupra unor banalitati, deoarece lumina zilei, zgomotul si agitatia citadina ne indepartau de la lucrurile cu adevarat importante, mai profunde, mai sincere.
                Si realitatea dintre noi aparea timida, rusinoasa, stangace, abia, abia schita o miscare, se impiedica, se impotmolea, cauta idei, solutii, poate , poate va decurge mai dezghetata, mai apropiata, mai indrazneata, diferita de precedenta.
                Si timpul se scurgea , usor, usor, tacerea comuna avea sa ia sfarsit, transformandu-se in doua taceri separate, simteam tacerea necunoscutului meu, era dezamagita, a mea era calma si dorea din partea celeilalte similaritate, insa nu era cu putinta, o umbra de tristete trecea peste a mea, nu era sigura ce sa simta, sa fie pur si simplu ea fericita?! Nu putea, era afectata de cealalta tacere, acea dezamagire o intrista...
               Era tarziu, se lasa prada tacerii necunoscutului . Imi era frica acum, imi era teama  sa nu mai reintalnesc acea tacere, acea incertitudine, acea plictiseala, acea timida realitate...
              Aceasta intamplare o simteam precum un fluture, in palma : frumos, prezent, delicat si gata oricand sa zboare , venise vremea cand trebuia sa las universul sa decida, sa'mi redea  linistea si libertatea, eram obosita de atatea ganduri, de atatea taceri neimpartasite, vroiam sa dispar incet, nu mai incercam sa imi recunosc chipul !

Mi'e greu sa respir

         Aveam impresia ca totul este banal, poate asa si era, dar ma simteam zdrobita de aceasta inutilitate a timpului, a prezentului , era uimitor cat de repede treceam de la o stare la alta , ma simteam captiva in mine, nu exista iesire, ma inecam in existenta unei lumi inventate de mine , imi pierdeam controlul intr'o lume inventata de altii, incercam sa apartin uneia, dar ceva nu ma lasa, tot timpul ma simteam prizoniera timpului, imi era greu sa respir libertatea vietii, din ce in ce mai greu.
         Ma simteam pierduta in ceva fara inceput, fara sfarsit, in ceva infinit de previzibil si de apasator, fara sunet, fara culoare doar o presiune inutila, o groaza de intrebari fara raspuns , intunecimea imi aluneca prin spirit, o parte din mine era schimbata pentru totdeuna, aveam dorinte din ce in ce mai "normale", dar cu cat mi le doream mai mult, ele se indepartau si deveneau doar niste iluzii, niste fantome ce apartineau fiintei mele , eul meu se simtea ca o umbra, inconjurata de lumina , ca sa existe, o cauta, dar nu devenea niciodata lumina insusi, eram doar o copie a unor realitati deja intamplate, eram indepartata de placere, de durere, eram o fiinta fara sfarsit, o fiinta ce vroiia sa'si depaseasca conditia de copie, devenind o realitate stiuta de celelalte copii...
       Imaginile viitorului meu erau atinse de stropii trecutului, ma ascundeam dupa un zid invizibil de bunanate, fericire si dragoste , le dadeam altora din aparenta mea, nu vroiam sa o cunoasca pe adevarata EU, nici eu nu ma cunosteam prea bine, nici nu incercam sa las pe cineva sa ma cunoasca, vroiam sa formez jumatatea necunoscuta din mine intr'o flacara fara caldura, doar lumina, sa o poti atinge, fara sa o simti, sa fiu eu, dar ceilalti sa nu ma poata vedea pe mine, sa fiu o enigma, insusi intrebarea fara raspuns , sa le pot da tuturor, ce isi doresc, dar nimeni sa nu'mi poata da mie ceva.
      Vocile trecutului ma bantuiau, strigatul prezentului ma sfasia, tacerea viitorului ma nelinistea, ma simteam sfarsita pe dinauntru, torturata de mine insumi, de povara ce o purtam de cand ma stiam, de imposibiliatea si singuratatea, de tristete si mahnire, de incercarea mea la nesfarsit de a zambi si de arata ca defapt nu'mi pasa, dar imi pasa, ooh Doamne si inca cat, cand nu poti fi tu din cauza greselilor altora, cand trebuie sa te rezumi la putin, cand trebuie sa gasesti scuze inutile pentru stupida ta parte de dincolo de zid, pentru nesfarsitele incercari de a ramane impartit in doua, de a trai in doua lumi, fara ca membrii ei sa stie de existenta celorlate, tu sa fii cel care suporta suferintele si chinurile amandurora, tu sa stii totul despre ele si ele nimic despre tine, tu sa fii doar un suflet pribeag in doua lumi fara sens , un trecator bun si milostiv, ce se indura de altii , daruindule dragoste prin falsitate, minciuna si tradare, pentru ca nu te lasa ceva din tine sa te arati reala, singura ta dorinta este sa existe inca un suflet ca tine, care sa te cunoasca fara sa te intrebe ceva, fara sa iti cunoasca timpul, sa fie o fiinta rupta din tine, o jumatate lumina, o parte care vede umbra din tine si te accepta pentru ce esti TU, nu pentru ce e in jurul tau, stiu e imposibil, de aceea sunt pierduta pentru ca mereu visez la imposibilitati.
        Urasc sa'i fac pe altii sa se simta fericiti ,prin stupidittatea mea...
        Uneori urasc ceea ce sunt, ce am fost si ce am devenit, nu reusesc sa ma descotorosesc de demonii astia care ma inconjoara tot timpul, ma simt imposibil de dramatic, imi este atat de greu sa ma ridic si sa zambesc si sa pretind ca nu am nimic, desi simt ca durerea mea ma sfasie in acelasi timp ma simt atasata de ea, prietena, o simt apropiata, face parte din mine si din existenta mea , ea ma ajuta cel mai mult sa traiesc viu, sa fiu EU, durerea e placuta daca stii sa o simti, te gandesti la ea, cat de intensa e, incat iti provoaca placere, dependenta, dorinta de creatie, de eliberare, de puritate, de golire a intregii fiinte de uman, de realitate exterioara far sens ,de cugetare interioara pasnica, neintrerupta, de dragoste pentru tine, pentru sufletul tau, pentru existenta ta...